Feeds:
Articole
Comentarii

„Legitimația vă rog”, sau “te rog”, în funcție de vârsta pe care și-o arată interlocutorul. Textul standard cu care îi întâmpină în fiecare dimineață gardianul de la poarta facultății pe studenți. De obicei lucrează câte doi, însă acum este unul singur. Stă rezemat în poartă, pentru a creea un loc cât mai mic de pătrundere în curte. Încearcă să suplinească în acest fel absența colegului, cu ajutorul căruia ar fi putut controla două carnete deodată.

andrei_gabur_white

În afara gardului verde închis, în ritmul în care sosesc, studenții creează mici grupuri, precum ciorchinii unor struguri care se storc apoi încet-încet de cealaltă parte. Este o oră de varf pentru instituția pe care o păzește, și anume ora la care încep cursurile de dimineață. Din această pricină nici studenții nu mai contenesc în a se aduna la poartă. Iar colegul nu se mai întoarce odată de la cafeaua aceea blestemată, să dea o mână de ajutor. Tocmai acum, când e cel mai mult de muncă.

Din când în când, prin mulțimea din față se află și câte un profesor. Asta e printre cele mai grele părți ale meseriei, să îi ții minte pe profesori. Să știi pe cine să saluți și pe cine să aștepți să te salute. Mai ales că numărul de primăveri nu mai este un criteriu bun de selectat. Printre profesori sunt și tineri, care deabia au terminat facultatea, iar printre studenții și entuziaști care nu mai sunt la vârsta studenției. Așa că singura variantă e să-ți încarci memoria cu fețele, cel puțin a celor dintâi.

Cineva și-a uitat și carnetul și legitimația acasă. „Buletinul atunci”. Nici acest act nu pare a fi la posesor, așa că se creează un zumzet puternic. Unul vrea să intre, celălalt nu îl lasă, iar în spatele lor toți sunt nemulțumiți că așteaptă în plus. În cele din urmă studentul face cale întoarsă. Oricum nu era prea sigur dacă vrea să stea la cursuri astăzi,  iar micul  incident l-a ajutat să se hotărască.

De după colțul cladirii își face apariția altă siluetă imbrăcată în negru. E colegul, mai înalt și mai bine făcut, care îi ia locul în poartă și îl lasă să-și tragă sufletul. Se așează pe banca de lemn din apropiere și aprinde o țigară. Nu mai este la prima tinerețe, și are obrajii și nasul înroșiti probabil de la statul în picioare. Posibil și din alte cauze, care nu țin însă de îndatoririle de servici. În timp ce trage fumul adânc în piept, privește pierdut în față. Pare a fi departe cu gândurile și zgomotul din jur nu-l perturbă.

Este însă trezit la realitatea din jur de claxonul unei mașini. În dreptul porții mari, cea care stă închisă de regula, așteaptă o mașină. Iese pe poartă și se îndreaptă către portiera șoferului. O urmă de nesiguranță i se poate citi acum pe față. Ori îl recunoaște pe profesorul de la volan ori dacă nu, va trebui, probabil, să-l creadă pe cuvânt. Răsuflă ușurat, pare să-l mai fi văzut de câteva ori, așa că deschide liniștit poarta. Mașina trece și poarta se închide la loc.

Între timp a trecut de ora 9, au început cursurile, iar la intrare rar mai apare câte un student de legitimat. De acum se poate relaxa și intră în conversație cu colegul de muncă. Pesemne că spun glume, căci din când în când schițează câte un zâmbet.

Cu geanta pe umăr și cu pași grabiți mă îndrept către intrarea păzită de el. Mă observă de la cățiva metri și ia o poziție fermă, care comunică autoritate. Îi pare cunoscută fața mea, am mai trecut prin poarta aceasta. Dar când și în ce calitate? Sunt tânăr, nu am mulți ani peste douăzeci. Totuși pasul mi-e hotărât și nu îmi indrept mâna către buzunar să scot o legitimație. Ajung în dreptul lui și îi dau bună dimineața. Trebuie să-mi dea un răspuns. Asta e printre cele mai grele părți ale meseriei. “Să trăiți”.

Este aproape de ora 10 și stau la o coadă parcă nesfârșită de mașini. Traficul e mereu blocat dimineața pe Iuliu Maniu, în fața palatului Cotroceni, însă este cea mai scurtă cale de a ajunge la facultate.

După cateva minute trec în sfârșit de semafor, lasându-l să creeze în urma mea alte „parcări pe șosea”. Șantierul cu macarale de pe dreapta și ciudata cladire galbenă în formă de cub mă anunță că trebuie să schimb banda înspre trotuar și să reduc viteza, căci nu mai e mult până la destinație. Încă cinci sute de metri și, tot pe dreapta, se vede bariera alb-roșie și cabina gardianului, ambele sub inscripția „Politehnica”.

Ași putea intra cu mașina pe aici, însă ar însemna să renunț la două bancnote de un leu. Așa că abandonez drumul mai scurt și scurtele istorisiri ale paznicului, de care am avut parte timp de două săptămâni până să găsesc o noua intrare. Ocolesc deci bariera și mă strecor pe drumul îngust ce se deschide imediat în dreapta mea. Este un drum drept, slab circulat, cu mașini parcate pe ambele trotuare, cauza fiind probabil blocurile înghesuite de pe stânga. Îmi arunc un ochi peste ceasul de la bord… 10:15. Mai am suficient timp, așa că nu mă grabesc, mai ales că încep să apară gropi în asfalt.

Înainte să iau o curbă puternică la dreapta zăresc în față două țigănci. Fuste lungi și largi, șosete groase îndesate în sandale de vară și baticuri legate la spate, toate viu colorate însă cam murdare. Condițiile în care trăiesc nu sunt probabil prea bune, cel puțin după standardele cu care sunt obișnuit, însă zâmbetul luminos de pe fața lor nu tradeasă decât o veselie aproape copilarească. Urcă prin iarbă dealul pe care eu îl cobor, și lasă soarele să le încălzească fața.

Soarele. Deși trebuie să fi răsărit de mult, nu am avut timp să-l observ azi. Să mă bucur de el și mai puțin. Când ajung la baza dealului, urmez drumul principal spre dreapta. Însă observ în trecere și forfota de oameni din stănga. E comunitatea celor doua fete, și au ieșit toți afară, să se bucure de neobișnuita și probabil scurta perioadă de căldură din martie. Sunt neîngrijiți și poartă haine murdare, dar toți afișează pe față aceleași zâmbete pe care le-am văzut si mai devreme. Câteva BMW-uri stau parcate în fața unor case cu pereții fisurați și parți lipsă din acoperiș. Dacă le adun pe toate, sunt mai ieftine decât o singură mașina, dar locuințele nu reprezintă valori pentru ei. Locuințele te leagă de pamânt, te fac să nu mai vrei să pleci de unde ești, ori asta nu poate fi bine privit într-o cultură nomadă.

Drumul continuă pe lângă câteva fabrici și se îngustează. Acum mai încape doar o mașină, așa că trebuie să fiu mai atent în față. O noua intersecție; fac stânga. Dacă până acum am avut de-a face cu gropi, de acum am de ocolit cratere. Teoretic, dumul e lat cât să încapă trei mașini. Practic, trebuie să fii singur ca să poți face slalomul necesar. Ating o data sau de două ori pragurile mașinii, însă au mai trecut prin așa ceva, căci în țara noastră întâlnești pe lângă drumuri rele și drumuri care te pregătesc pentru drumurile rele.

Parchez în fața gardului verde, al facultății. Cobor din golful negru și mă îndrept spre poartă. Înainte să intru însă privesc o data peste umărul stâng, spre Soare. Astăzi nu m-a orbit, doar mi-a încălzit fața.

Experienta mea cu USH

M-am decis sa postez si eu acest articol ca un „replay” la gramada de comentarii despre universitate de pe alte bloguri.

Universitatea Spiru Haret, o institutie de invatamant ce se lauda cu zeci de centre teritoriale si sute de mii de studenti. Eu, unul dintre acei multi studenti ce-i urmeaza cursurile. Si totusi, nu ma simt in cadrul ei ca un fir de nisip pe o plaja. In cele ce urmeaza as dori sa va prezint experienta traita alaturi de aceasta Universitate, dar pentru asta sa mergem cu trei veri in urma, pe cand eram elev in ultimul an de liceu.

Bacalaureatul se apropia si, ca oricare dintre colegii mei, trebuia sa ma decid pe ce drum voi urma in viata. Terminam un profil real, imi placea matematica si informatica – carora inca le mai simt lipsa – insa vroiam sa incerc ceva nou. Vedeam in jurul meu multe lucruri pe care nu le puteam cataloga ca fiind tocmai corecte sau morale, asa ca mi-am zis: „Dreptul”. Aceasta era specializarea ce urma sa o imbratisez. Nu puteam spune sigur daca vroiam sa devin jurist sau om politic, insa dreptul ma putea forma in ambele sensuri.

Facultatea era deci clara, mai urma alegerea universitatii. Chiar daca am fost indemnat din mai multe parti sa o urmez pe cea de stat, ca fiind mai „serioasa”, am vrut sa testez singur acest lucru. Am trimis cate un e-mail in care ceream detalii despre cursurile ce urma sa le desfasor la toate universitatile din Bucuresti ce aveau in cadrul lor si o facultate de drept si m-am inarmat cu rabdarea ce o consideram necesara in asteptarea raspunsurilor. Aici am avut prima surpriza. Se pare ca rabdarea nu fusese necesara, caci primul raspuns il primesc in aceeasi zi, din partea universitatii pe care o urmez in prezent. Intarzierea de trei saptamani a raspunsului venit de la facultatea de stat nu a facut decat sa-mi usureze decizia.

Admiterea a fost insa ceva mai descurajanta. Sosit in Bucuresti, merg cu dosarul si pregatit de un interviu la sediul central. Aici am avut parte de a doua surpriza din partea universitatii. Ceva din atitudinea celorlalti candidati si din discutiile dintre ei imi transmitea faptul ca nu toti au ales din aceleasi considerente ca si mine, iar in cazul unora, si mai rau, se parea ca nu au ales in nici un fel. Oricum, aveau in fata un interviu de trecut, deci cu o buna parte din ei nu urma sa fiu coleg. Cel putin asa credeam pe moment. Interviul s-a dovedit a nu fi tocmai un interviu, ci mai degrama un „bine ati devenit student”. Probabil datorita notei destul de mari pe care am obtinut-o la bacalaureat. O presupunere gresita, lucru pe care l-am aflat de la viitorii colegi, ce au trecut la fel de usor de interviu.

In anul ce a urmat, chiar daca stiam ca oficial suntem o mie de colegi in an, am fost surprins ca la cursuri sa nu intalnesc mai mult de a zecea parte odata, iar la seminarii chiar si mai putini. Dar ce e mai corect decat: „se inscrie cine vrea, termina cine poate” ? Problema a aparut la sfarsitul anului, cand „cei ce pot” s-au dovedit a fi mult mai multi in raport cu cei pe care i-am vazut macar o data la fata, examenele dovedindu-se a fi ceva mai usoare decat cele la care ma asteptam. M-am gandit ca totusi, cine stie, poate au invatat in particular, unul dintre lucrurile cu adevarat laudabile la universitatea aceasta fiind materialele de studiu puse la dispozitia studentilor, manuale si sinteze la fiecare curs.

Oricum, clar era faptul ca mie imi era usor, asa ca m-am hotarat sa mai urmez facultatile de istorie de filosofie. Stiam ca nu urma sa-mi fie foarte usor, insa stiu ca atunci cand iti place un lucru nu ti se mai pare greu, iar pe cele doua materii le-am indragit din liceu.

Multi colegii s-au dovedit a fi asemanatori si aici, promovabilitatea examenelor la fel. Dar au inceput sa apara si satisfactiile. Nu dupa mult timp am avut placerea sa aflu ca pot termina si facultatea de jurnalism, care este legata de cea de filosofie, iar cursurile si seminariile nu mai erau la fel de aride precum cele de la drept.

Profesorii… Pe ei i-am lasat la urma, insa nu acelasi loc il ocupa si in aprecierea mea. Bineinteles, unii vin la cursuri de parca ar fi cel mai neplacut lucru pe care il fac si incep sa dicteze dintr-o carte semnata de ei si pe care o am si eu. Dar nu ei constituie majoritatea, caci cei mai multi profesori sunt deosebiti, si nu din prisma faptului ca ar fi niste izvoare nesecate de informatii – cerinta pe care o indeplineste cu succes orice carte – ci pentru felul in care sunt ca oameni. Chiar daca intre ei sunt destul de diferiti, de la cei ce incearca sa para autoritari in fata studentilor pana la cei ce sunt foarte permisivi, de la unii impulsivi pana la altii extrem de calmi, toti acestia au avut un rol important in formarea mea ca persoana. Ei sunt motivul pentru care afirmam la inceput ca nu ma simt ca firul de nisip pe plaja si motivul pentru care daca ar fi sa aleg din nou nu as schimba nimic. Nu umbla cu epoletii pe umar, nu te trateaza cu aroganta si indiferenta, ci iti sunt aproape si te poarta in cele mai interesante discutii. In acea institutie care-si face reclama ca un colos rece gasesti caldura din partea lor, lucru la care nu te astepti dinainte si pe care, daca stii sa apreciezi oamenii, o sa-l pretuiesti.

Reclama Expressen

Reclama Axe

Morala: nu folositi Axe cand plecati departe de casa🙂

Reclama Cosmote

Super reclama de la cosmote care surpinde ce e prin Romania. Puteti sa va uitati cu pauza la fiecare imagine noua, sa aveti timp sa va amuzati copios.

Reclama Kawasaki

E bine sa iti faci prieteni noi. Mai ales daca acestia tin musai sa te salute.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.