Andrei Gabur

„Legitimația vă rog”, sau “te rog”, în funcție de vârsta pe care și-o arată interlocutorul. Textul standard cu care îi întâmpină în fiecare dimineață gardianul de la poarta facultății pe studenți. De obicei lucrează câte doi, însă acum este unul singur. Stă rezemat în poartă, pentru a creea un loc cât mai mic de pătrundere în curte. Încearcă să suplinească în acest fel absența colegului, cu ajutorul căruia ar fi putut controla două carnete deodată.

În afara gardului verde închis, în ritmul în care sosesc, studenții creează mici grupuri, precum ciorchinii unor struguri care se storc apoi încet-încet de cealaltă parte. Este o oră de varf pentru instituția pe care o păzește, și anume ora la care încep cursurile de dimineață. Din această pricină nici studenții nu mai contenesc în a se aduna la poartă. Iar colegul nu se mai întoarce odată de la cafeaua aceea blestemată, să dea o mână de ajutor. Tocmai acum, când e cel mai mult de muncă.

Din când în când, prin mulțimea din față se află și câte un profesor. Asta e printre cele mai grele părți ale meseriei, să îi ții minte pe profesori. Să știi pe cine să saluți și pe cine să aștepți să te salute. Mai ales că numărul de primăveri nu mai este un criteriu bun de selectat. Printre profesori sunt și tineri, care deabia au terminat facultatea, iar printre studenții și entuziaști care nu mai sunt la vârsta studenției. Așa că singura variantă e să-ți încarci memoria cu fețele, cel puțin a celor dintâi.

Cineva și-a uitat și carnetul și legitimația acasă. „Buletinul atunci”. Nici acest act nu pare a fi la posesor, așa că se creează un zumzet puternic. Unul vrea să intre, celălalt nu îl lasă, iar în spatele lor toți sunt nemulțumiți că așteaptă în plus. În cele din urmă studentul face cale întoarsă. Oricum nu era prea sigur dacă vrea să stea la cursuri astăzi,  iar micul  incident l-a ajutat să se hotărască.

De după colțul cladirii își face apariția altă siluetă imbrăcată în negru. E colegul, mai înalt și mai bine făcut, care îi ia locul în poartă și îl lasă să-și tragă sufletul. Se așează pe banca de lemn din apropiere și aprinde o țigară. Nu mai este la prima tinerețe, și are obrajii și nasul înroșiti probabil de la statul în picioare. Posibil și din alte cauze, care nu țin însă de îndatoririle de servici. În timp ce trage fumul adânc în piept, privește pierdut în față. Pare a fi departe cu gândurile și zgomotul din jur nu-l perturbă.

Este însă trezit la realitatea din jur de claxonul unei mașini. În dreptul porții mari, cea care stă închisă de regula, așteaptă o mașină. Iese pe poartă și se îndreaptă către portiera șoferului. O urmă de nesiguranță i se poate citi acum pe față. Ori îl recunoaște pe profesorul de la volan ori dacă nu, va trebui, probabil, să-l creadă pe cuvânt. Răsuflă ușurat, pare să-l mai fi văzut de câteva ori, așa că deschide liniștit poarta. Mașina trece și poarta se închide la loc.

Între timp a trecut de ora 9, au început cursurile, iar la intrare rar mai apare câte un student de legitimat. De acum se poate relaxa și intră în conversație cu colegul de muncă. Pesemne că spun glume, căci din când în când schițează câte un zâmbet.

Cu geanta pe umăr și cu pași grabiți mă îndrept către intrarea păzită de el. Mă observă de la cățiva metri și ia o poziție fermă, care comunică autoritate. Îi pare cunoscută fața mea, am mai trecut prin poarta aceasta. Dar când și în ce calitate? Sunt tânăr, nu am mulți ani peste douăzeci. Totuși pasul mi-e hotărât și nu îmi indrept mâna către buzunar să scot o legitimație. Ajung în dreptul lui și îi dau bună dimineața. Trebuie să-mi dea un răspuns. Asta e printre cele mai grele părți ale meseriei. “Să trăiți”.