Este aproape de ora 10 și stau la o coadă parcă nesfârșită de mașini. Traficul e mereu blocat dimineața pe Iuliu Maniu, în fața palatului Cotroceni, însă este cea mai scurtă cale de a ajunge la facultate.

După cateva minute trec în sfârșit de semafor, lasându-l să creeze în urma mea alte „parcări pe șosea”. Șantierul cu macarale de pe dreapta și ciudata cladire galbenă în formă de cub mă anunță că trebuie să schimb banda înspre trotuar și să reduc viteza, căci nu mai e mult până la destinație. Încă cinci sute de metri și, tot pe dreapta, se vede bariera alb-roșie și cabina gardianului, ambele sub inscripția „Politehnica”.

Ași putea intra cu mașina pe aici, însă ar însemna să renunț la două bancnote de un leu. Așa că abandonez drumul mai scurt și scurtele istorisiri ale paznicului, de care am avut parte timp de două săptămâni până să găsesc o noua intrare. Ocolesc deci bariera și mă strecor pe drumul îngust ce se deschide imediat în dreapta mea. Este un drum drept, slab circulat, cu mașini parcate pe ambele trotuare, cauza fiind probabil blocurile înghesuite de pe stânga. Îmi arunc un ochi peste ceasul de la bord… 10:15. Mai am suficient timp, așa că nu mă grabesc, mai ales că încep să apară gropi în asfalt.

Înainte să iau o curbă puternică la dreapta zăresc în față două țigănci. Fuste lungi și largi, șosete groase îndesate în sandale de vară și baticuri legate la spate, toate viu colorate însă cam murdare. Condițiile în care trăiesc nu sunt probabil prea bune, cel puțin după standardele cu care sunt obișnuit, însă zâmbetul luminos de pe fața lor nu tradeasă decât o veselie aproape copilarească. Urcă prin iarbă dealul pe care eu îl cobor, și lasă soarele să le încălzească fața.

Soarele. Deși trebuie să fi răsărit de mult, nu am avut timp să-l observ azi. Să mă bucur de el și mai puțin. Când ajung la baza dealului, urmez drumul principal spre dreapta. Însă observ în trecere și forfota de oameni din stănga. E comunitatea celor doua fete, și au ieșit toți afară, să se bucure de neobișnuita și probabil scurta perioadă de căldură din martie. Sunt neîngrijiți și poartă haine murdare, dar toți afișează pe față aceleași zâmbete pe care le-am văzut si mai devreme. Câteva BMW-uri stau parcate în fața unor case cu pereții fisurați și parți lipsă din acoperiș. Dacă le adun pe toate, sunt mai ieftine decât o singură mașina, dar locuințele nu reprezintă valori pentru ei. Locuințele te leagă de pamânt, te fac să nu mai vrei să pleci de unde ești, ori asta nu poate fi bine privit într-o cultură nomadă.

Drumul continuă pe lângă câteva fabrici și se îngustează. Acum mai încape doar o mașină, așa că trebuie să fiu mai atent în față. O noua intersecție; fac stânga. Dacă până acum am avut de-a face cu gropi, de acum am de ocolit cratere. Teoretic, dumul e lat cât să încapă trei mașini. Practic, trebuie să fii singur ca să poți face slalomul necesar. Ating o data sau de două ori pragurile mașinii, însă au mai trecut prin așa ceva, căci în țara noastră întâlnești pe lângă drumuri rele și drumuri care te pregătesc pentru drumurile rele.

Parchez în fața gardului verde, al facultății. Cobor din golful negru și mă îndrept spre poartă. Înainte să intru însă privesc o data peste umărul stâng, spre Soare. Astăzi nu m-a orbit, doar mi-a încălzit fața.