Andrei Gabur

M-am decis sa postez si eu acest articol ca un “replay” la gramada de comentarii despre universitate de pe alte bloguri.

Universitatea Spiru Haret, o institutie de invatamant ce se lauda cu zeci de centre teritoriale si sute de mii de studenti. Eu, unul dintre acei multi studenti ce-i urmeaza cursurile. Si totusi, nu ma simt in cadrul ei ca un fir de nisip pe o plaja. In cele ce urmeaza as dori sa va prezint experienta traita alaturi de aceasta Universitate, dar pentru asta sa mergem cu trei veri in urma, pe cand eram elev in ultimul an de liceu.

Bacalaureatul se apropia si, ca oricare dintre colegii mei, trebuia sa ma decid pe ce drum voi urma in viata. Terminam un profil real, imi placea matematica si informatica – carora inca le mai simt lipsa – insa vroiam sa incerc ceva nou. Vedeam in jurul meu multe lucruri pe care nu le puteam cataloga ca fiind tocmai corecte sau morale, asa ca mi-am zis: „Dreptul”. Aceasta era specializarea ce urma sa o imbratisez. Nu puteam spune sigur daca vroiam sa devin jurist sau om politic, insa dreptul ma putea forma in ambele sensuri.

Facultatea era deci clara, mai urma alegerea universitatii. Chiar daca am fost indemnat din mai multe parti sa o urmez pe cea de stat, ca fiind mai „serioasa”, am vrut sa testez singur acest lucru. Am trimis cate un e-mail in care ceream detalii despre cursurile ce urma sa le desfasor la toate universitatile din Bucuresti ce aveau in cadrul lor si o facultate de drept si m-am inarmat cu rabdarea ce o consideram necesara in asteptarea raspunsurilor. Aici am avut prima surpriza. Se pare ca rabdarea nu fusese necesara, caci primul raspuns il primesc in aceeasi zi, din partea universitatii pe care o urmez in prezent. Intarzierea de trei saptamani a raspunsului venit de la facultatea de stat nu a facut decat sa-mi usureze decizia.

Admiterea a fost insa ceva mai descurajanta. Sosit in Bucuresti, merg cu dosarul si pregatit de un interviu la sediul central. Aici am avut parte de a doua surpriza din partea universitatii. Ceva din atitudinea celorlalti candidati si din discutiile dintre ei imi transmitea faptul ca nu toti au ales din aceleasi considerente ca si mine, iar in cazul unora, si mai rau, se parea ca nu au ales in nici un fel. Oricum, aveau in fata un interviu de trecut, deci cu o buna parte din ei nu urma sa fiu coleg. Cel putin asa credeam pe moment. Interviul s-a dovedit a nu fi tocmai un interviu, ci mai degrama un „bine ati devenit student”. Probabil datorita notei destul de mari pe care am obtinut-o la bacalaureat. O presupunere gresita, lucru pe care l-am aflat de la viitorii colegi, ce au trecut la fel de usor de interviu.

In anul ce a urmat, chiar daca stiam ca oficial suntem o mie de colegi in an, am fost surprins ca la cursuri sa nu intalnesc mai mult de a zecea parte odata, iar la seminarii chiar si mai putini. Dar ce e mai corect decat: „se inscrie cine vrea, termina cine poate” ? Problema a aparut la sfarsitul anului, cand „cei ce pot” s-au dovedit a fi mult mai multi in raport cu cei pe care i-am vazut macar o data la fata, examenele dovedindu-se a fi ceva mai usoare decat cele la care ma asteptam. M-am gandit ca totusi, cine stie, poate au invatat in particular, unul dintre lucrurile cu adevarat laudabile la universitatea aceasta fiind materialele de studiu puse la dispozitia studentilor, manuale si sinteze la fiecare curs.

Oricum, clar era faptul ca mie imi era usor, asa ca m-am hotarat sa mai urmez facultatile de istorie de filosofie. Stiam ca nu urma sa-mi fie foarte usor, insa stiu ca atunci cand iti place un lucru nu ti se mai pare greu, iar pe cele doua materii le-am indragit din liceu.

Multi colegii s-au dovedit a fi asemanatori si aici, promovabilitatea examenelor la fel. Dar au inceput sa apara si satisfactiile. Nu dupa mult timp am avut placerea sa aflu ca pot termina si facultatea de jurnalism, care este legata de cea de filosofie, iar cursurile si seminariile nu mai erau la fel de aride precum cele de la drept.

Profesorii… Pe ei i-am lasat la urma, insa nu acelasi loc il ocupa si in aprecierea mea. Bineinteles, unii vin la cursuri de parca ar fi cel mai neplacut lucru pe care il fac si incep sa dicteze dintr-o carte semnata de ei si pe care o am si eu. Dar nu ei constituie majoritatea, caci cei mai multi profesori sunt deosebiti, si nu din prisma faptului ca ar fi niste izvoare nesecate de informatii – cerinta pe care o indeplineste cu succes orice carte – ci pentru felul in care sunt ca oameni. Chiar daca intre ei sunt destul de diferiti, de la cei ce incearca sa para autoritari in fata studentilor pana la cei ce sunt foarte permisivi, de la unii impulsivi pana la altii extrem de calmi, toti acestia au avut un rol important in formarea mea ca persoana. Ei sunt motivul pentru care afirmam la inceput ca nu ma simt ca firul de nisip pe plaja si motivul pentru care daca ar fi sa aleg din nou nu as schimba nimic. Nu umbla cu epoletii pe umar, nu te trateaza cu aroganta si indiferenta, ci iti sunt aproape si te poarta in cele mai interesante discutii. In acea institutie care-si face reclama ca un colos rece gasesti caldura din partea lor, lucru la care nu te astepti dinainte si pe care, daca stii sa apreciezi oamenii, o sa-l pretuiesti.